Încercăm să punem în discuţie această temă în speranţa că atât părinţii, cât şi educatoarele vor înţelege greşelile pe care le comit. Dar să ne amintim un banc mai vechi, care circula prin târg:

-         Ioane! Ioane, pe cine ai adus de la grădiniţă? Acesta nu este copilul nostru!

-         Ce mai contează, oricum mâine dimineaţă îl ducem înapoi...

Acest banc a fost compus fie de persoane care sunt departe de tematica educaţiei copiilor, fie având simţul umorului bine dezvoltat. Pentru că atâta nepăsare părinţii pot avea pentru orice altceva, numai nu pentru odoraşul lor şi pentru prima lui „instituţie de socializare”.

Alegerea

În mare parte, părinţii nu aleg instituţiile preşcolare. Se bucură de faptul că au găsit un loc liber, că taxa de înmatriculare şi plata lunară sunt rezonabile, că amplasamentul este bunişor etc. Doar nimeni nu mai ascunde faptul că grupele din grădiniţe sunt supraaglomerate şi trebuie să prinzi rând cu mult timp înainte ca să reuşeşti să-ţi înscrii copilul în această instituţie socială, iar grădiniţele private pentru mulţi dintre noi sunt prea scumpe.

Noi, mamele, transmitem dimineaţă de dimineaţă cel mai scump odor din lume în mâinile educatoarei de la grădiniţă, iar după aproape o lună de zile ne văicărim prietenilor cât de neglijente şi de neinstruite sunt aceste educatoare. Dar oricum, copilul continuă să rămână zi de zi cu educatoarea sa. Iar dacă iniţiezi o discuţie tete-a-tete cu ea, rişti să se răzbune pe copil. Cum să procedăm atunci, cum să ne facem dreptate?

Un fapt care nu trebuie neglijat este că în fiecare grupă trebuie să fie angajate două educatoare-învăţătoare. Prima întâlneşte copiii dimineaţa, face activităţile din prima parte a zilei, iar la prânz vine cealaltă. Ştafeta nu poate fi transmisă pur şi simplu, prin schimb de ciupici. Educatoarea trebuie să-şi informeze colega care copil a fost agitat, care trebuie să primească medicamente (dacă părintele le-a rugat), cine şi cum s-a purtat. Seara, părinţii au dreptul să întrebe educatoarea nu numai dacă piciul a mâncat tot terciul, ci să afle şi informaţii despre întreaga zi de activitate – ce a desenat, ce poveste a ascultat etc.

Ironia sorţii este însă că educatoarea de la grădiniţă este OM, şi nu un toster în care plasezi trei felii de pâine şi eşti convins că în 30 de secunde ele vor sări calde şi rumene. Iar omul respectă de obicei regulile, dar nu întotdeauna. Unele mame, văzând că odrasla lor nu are parte de atenţia cuvenită, scriu plângeri, scrisori la Departamentul Educaţiei. Dar, gândiţi-vă, merită să te evidenţiezi ca în zicala cu „oaia albă”? Sau ce crezi că va urma după ce şefii de la departament îi vor aplica educatoarei o mustrare aspră şi-o vor trimite, din lipsă de cadre, din nou la muncă? Va profesa aceasta cu mai mare tragere de inima după ce i s-a redus salariul, va avea mai multă grijă şi plăcere de copilul tău?

De fapt, profesorii şi educatorii au o glumă în acest sens, spunând că cel mai greu în lucrul cu copiii sunt părinţii lor.

Nici tactica de a-i indica educatoarei permanent greşelile sale nu este bună, pentru că este neplăcută. Cel mai bine este să încercăm să ne consultăm cu educatoarele, să le cerem sfatul, aşa, inofensiv, atent, încât ele singure să reflecte asupra modului de educaţie pe care l-au ales.

Să descifrăm împreună câteva situaţii

„Nu mai ştiu ce să fac”, se plânge Natalia, mama unei fetiţe de patru ani. „Seara, când vin la grădiniţă, Anişoara aleargă înaintea mea strigând: „Mama mă ia acasa!” – iar educatoarea nici nu întoarce capul, să vadă dacă o iau eu sau o femeie străină. Stă pe bancă şi discută în continuare cu colegele. Eu sunt acum în proces de divorţ şi mi-i în grijă să nu vină într-o seară soţul s-o ia fără să mă preîntâmpine.”

I. Aceasta este o situaţie grea şi complicată, dar trebuie să ne întrebăm:

de ce educatoarea nu comunică cu părinţii?

Răspuns: educatoarea fie este ocupată cu alţi copii, fie îi este lene. Însă, chiar dacă este suprasolicitată, educatoarea trebuie să aibă buna cuviinţă de a spune: „Bună seara! Anişoara a fost bravo astăzi!”. Ce-i drept, uneori poţi întâlni părinţi care le tot cicălesc pe educatoare cu tot felul de întrebări de genul: cum a adormit la prânz, a mâncat totul din farfurie, cum s-a jucat, a transpirat când a ieşit afară sau nu? Cel mai bine în astfel de cazuri e să stabiliţi din timp când puteţi sta mai mult de vorbă cu educatoarea, că doar ea trebuie să discute cu cel puţini 20 de părinţi pe seară.

Revenim la temă: când intri în grupă, iar educatoarea continuă să stea pe scaun şi să discute cu dădaca despre vasele de la bucătărie, strigă tare: „Dnă educatoare, eu o iau pe Anişoara!”, iar ea la sigur va răspunde: „Bine!”. Adăugă: „Spuneţi-mi, vă rog...” şi fă vocea mai domoală. Educatoarea la sigur se va apropia de tine. A doua zi repetă tehnica, astfel o vei învăţa să se apropie atunci când vii după copil. Iar dacă nu-ţi reuşeşte nici în ruptul capului şi dna educatoare nu se apropie să comunice, atunci merită să discuţi cu directoarea. Dar roag-o să intre în grupă atunci când părinţii îşi iau odraslele acasă, ca să vadă tot procesul cu ochii proprii.

II. Trebuie s-o informezi pe educatoare despre problemele din familie?

Conflictele din familie sunt cele mai dificile, atât pentru părinţi cât şi pentru copii. Dar străduieşte-te ca micuţul tău să sufere cât mai puţin. Şi, neapărat, preîntâmpină educatoarea că sunteţi în proces de divorţ şi că tatăl poate interveni cu unele acţiuni inadecvate. Nu este plăcut să dai sfoară în ţară despre familia ta, dar trebuie să o faci pentru binele copilului tău.

Dna Viorica, o bunicuţă tânără, îmi povestea că, ori de câte ori vine să-şi ia nepotul de la grădiniţă, copiii se joacă de sine stătător, iar educatoarele stau la masa lor. „Ce fel de ocupaţie este asta?” se întreabă ea indignată.

Dar aici pretenţiile bunicii nu sunt motivate, pentru că timpul de după-amiază este destinat jocurilor de sine stătătoare, iar pedagogul doar supraveghează jocurile şi relaţiile copiilor şi, în acelaşi timp, discută cu părinţii care vin să-şi ia odraslele acasă. Copiii trebuie să înveţe să-şi organizeze şi singuri jocurile, iar activităţile sunt realizate în prima parte a zilei.

„Mi se pare că Năstica se teme de educatoare”, îmi spunea cineva. „Educatoarea este o doamnă foarte severă şi am auzit-o cum striga deunăzi la copii, de mă lua groaza.”

Desigur, nu este bine să se strige la copii, mai ales la ai noştri. Dar haideţi să fim sinceri. Oare noi nu strigăm niciodată la copiii proprii? Chiar niciodată? Sau poate încercăm să-i luăm cu zăhărelul, să le promitem marea şi sarea şi abia după asta copiii încep să înţeleagă că au câştigat miza, iar părinţii au pierdut-o. Uneori, la grădiniţă, doar o voce severă îi poate astâmpăra pe copii, la cât de gălăgioşi şi neascultători pot deveni aceştia în grup. Dar dacă totuşi copilul tău este educat liniştit şi reacţionează dureros la vocea educatoarei, te sfătuim să discuţi cu doamna şi să-i spui că fiica ta este o fire sensibilă şi că o rogi să fie mai atentă cu Năstica.

Risc să-mi repet convingerile şi să spun că educatoarele sunt şi ele oameni. Or, ele pot în acelaşi timp să placă sau să displacă. De obicei, ceea ce place unei mame nu place alteia şi tot aşa. Un geam deschis poate fi motiv de panică pentru o mămică şi o sursă de aer curat pentru alta. Eu nu vă îndemn să-i faceţi educatoarei declaraţii de dragoste ori să-i dăruiţi parfumuri franceze la sărbători. Pur şi simplu, trebuie s-o priviţi ca pe un om, şi nu ca pe o funcţie. Comunicaţi cu ea despre prognoza meteo, preţuri, salutaţi-o sincer dimineaţa. Iar seara, dacă întârzii, ar fi bine s-o preîntâmpini sau chiar să-i oferi o ciocolată. Merită doar. A stat cu copilul tău peste program, chiar dacă acasă o aşteaptă copiii proprii.