Sindromul vezicii dureroase reprezintă modificări distrofice la nivelul aparatului neuro-muscular al vezicii urinare. Analizele de urină rămân normale, ceea ce indică absența inflamației. Patologia se manifestă prin urinări frecvente și dureroase, dureri surde în partea inferioară a abdomenului, scăderea volumului de urină și alte semne asociate. Afecțiunea este mai frecvent diagnosticată la femeile aflate în postmenopauză, dar poate apărea la orice vârstă.
Cauzele apariției
Etiologia exactă a bolii nu este cunoscută, însă există o serie de factori care pot favoriza dezvoltarea acesteia. Sindromul vezicii dureroase este o afecțiune independentă, fără substrat morfologic clar.
Printre factorii de risc se numără:
- Boli inflamatorii preexistente ale sistemului uro-genital. Acestea pot afecta nervii periferici ai vezicii urinare, generând disconfort în zona de proiecție a organului.
- Disfuncții ovariene. Lipsa unui tratament adecvat poate provoca metaplazie a epiteliului vezicii urinare, afectând funcțiile sale principale. Cauze pot fi schimbările hormonale, tulburările menstruale, menopauza, sarcina și altele.
- Factori psihici. În situații de stres, unele paciente dezvoltă așa-numita cistalgie psihosomatică. În restul timpului simptomele nu se manifestă. Această afecțiune este frecventă la femeile cu sensibilitate psihică crescută.
- Reacții alergice. La femeile cu hipersensibilitate a sistemului imunitar, consumul produselor lactate poate provoca edem al colului vezicii urinare.
- Intervenții chirurgicale în zona pelviană pentru îndepărtarea tumorilor benigne sau maligne, proceduri diagnostice minim invazive, avorturi.
- Circulație sanguină și drenaj limfatic deficitar la nivelul vezicii urinare.
Boala apare cel mai frecvent în timpul menopauzei, când schimbările hormonale sunt bruște, poate apărea depresia, iar ovarele încetează să mai elibereze ovule. Totuși, afecțiunea poate să apară și la alte vârste.
Simptome
Simptomele se manifestă preponderent pe timpul zilei, în timpul somnului neexistând disconfort. Principalele semne ale bolii sunt:
- Dificultăți la urinare. În timpul micțiunii apar durere și arsură în zona uretrei.
- Scăderea volumului de urină, dar apar frecvent senzații de urinare, pacientei putându-i părea că vezica nu s-a golit complet. Pentru a urina complet, trebuie să depună efort, ceea ce poate intensifica durerea.
- Durere în zona vezicii urinare. Aceasta este surdă și se agravează dacă stă îndelung în picioare.
- Disconfort în zona perineală. Poate radia în zona lombară sau sacrală și poate apărea în timpul actului sexual, defecației sau urinării. Este o durere surdă, persistentă, care se atenuează parțial în poziție culcată.
- Disconfort uretral. Poate fi constant sau doar pe durata urinării.
Boala are un caracter cronic, cu alternanță între perioade de acutizare și remisie. Exacerbările apar mai ales în sezonul toamnă-iarnă și sunt provocate de factori precum hipotermie, constipație, consum excesiv de alcool. Problemele vezicale se pot intensifica și în timpul sarcinii, menstruației sau actului sexual.
Simptomele pot semăna cu cele ale cistitei acute. Totuși, în cazul cistitei, mucoasa vezicii se inflamează și apar secreții purulente uretrale. În sindromul vezicii dureroase, inflamația bacteriană nu există, așadar aceste semne lipsesc.
Diagnostic
La apariția primelor semne neplăcute este necesar consultul unui ginecolog. Simptomele pot fi similare cu alte afecțiuni ale aparatului uro-genital, așa că diagnosticul de sindrom al vezicii dureroase se stabilește după excluderea altor patologii.
Medicul va investiga istoricul pacientei, luând în considerare:
- Intervenții ginecologice anterioare;
- Caracterul relațiilor sexuale – dureri, sângerări post-coitale, dificultăți în atingerea orgasmului;
- Menstruația – regularitate, durată, dureri;
- Boli inflamatorii anterioare ale sistemului reproducător.
Examenul implică evaluarea organelor genitale și a uretrei, prelevarea de frotiuri din vagin și uretră, analize de urină – care rămân normale în cazul sindromului vezicii dureroase. Vezica urinară se examinează prin cistoscopie micțională, ecografie și alte metode. Cistoscopia nu arată inflamație, dar poate evidenția o vascularizație accentuată.
În caz de tulburări emoționale sau psihologice, este necesară consultarea unui neurolog pentru a exclude sau confirma disfuncția neurogenă a vezicii urinare.
Tratament
Tratamentul este complex și poate necesita consulturi la urolog, ginecolog, psihoterapeut și neurolog.
Principalele metode terapeutice includ:
- Exerciții de întărire generală pentru creșterea imunității și normalizarea circulației sanguine în zona pelviană, sub supravegherea medicului;
- Medicamente analgezice, respectând doza prescrisă;
- Suplimente vitaminice;
- Dietă specială pentru stimularea imunității, incluzând legume și fructe proaspete, carne slabă, ouă de prepeliță. Evitarea laptelui și a produselor lactate, alcoolului, alimentelor grase și picante;
- Reducerea activității sexuale – evitarea schimbării frecvente a partenerilor și folosirea metodei contraceptive de barieră pe durata tratamentului;
- Relaxare emoțională – prin sedative, yoga, ceaiuri cu melisă și valeriană;
- Terapie de substituție hormonală, dacă este indicată;
- Fizioterapie – aplicare de căldură pe vezica urinară doar în absența inflamației și acupunctură pentru reducerea durerii.
Intervenția chirurgicală se recomandă numai în caz de tulburări ale circulației venoase – ligatură laparoscopică sau proceduri endovasculare.
Tratamentul este de durată, iar pacientei i se poate recomanda chiar spitalizare într-un centru psihoneurologic dacă apar traume psihice asociate bolii.
Prevenție
- Tratarea la timp a tuturor afecțiunilor sistemului uro-genital, prevenind cronicizarea;
- Evitarea automedicației, care poate provoca complicații;
- Alimentație echilibrată, bogată în vitamine și nutrienți;
- Renunțarea la vicii – fumat, alcool;
- Evitarea hipotermiei și a expunerii necorespunzătoare la frig;
- Menținerea unui stil de viață activ pentru prevenirea stazei la nivel pelvian;
- Reducerea stresului și evitarea persoanelor provocatoare de tensiune.
Respectarea acestor măsuri reduce riscul apariției simptomelor patologice. La primele semne neplăcute, este necesar consultul urologului sau ginecologului. Automedicația poate fi ineficientă sau chiar periculoasă, ducând la supradozaj sau efecte adverse.
